Psihoterapia bolnavilor medulari
Traumatismele
Vertebro-Medulare reprezintă cauza unuia dintre tablourile neurologice
cele mai dramatice, gravitatea lor fiind determinată de caracterul leziunii
medulare (leziune completă sau incompletă), cât și de poziția sa în sens
cranio-caudal (la nivel cervical, toracal, lombar și sacrat). Programul de
recuperare a bolnavilor cu TVM este foarte complex, fiind nevoie de cooperare
interdisciplinară între mai mulţi specialişti: medic neurochirurg, ortoped,
neurolog, kinetoterapeut, urolog dar și psihoterapeut.
Ca un pacient să poată fi tratat complet de o suferință fizică, este necesară și prezența psihoterapeutului în schema sa de tratament. Un tratament complex de recuperare include o atenţie sporită asupra nevoilor psihologice ale individului care a suferit un traumatism vertebro-medular şi ale familiei acestuia. În timp ce psihologul clinician are un rol cheie, atenţia asupra sănătăţii psihosociale reprezintă o responsabilitate împărţită de către toţi membrii echipei de recuperare, începând cu pacientul şi familia acestuia, şi inclusiv personalul medical care nu este format în vederea furnizării sănătăţii psihice.
Persoanele care reacţionează bine la stres, îşi controlează anxietatea şi sunt optimişti înainte de TVM, se vor adapta probabil mai uşor noilor condiţii de viaţă.
Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi de grup sau individuală.
- analitică, care ajută bolnavul să conștientizeze mai clar temerile și neliniștile sale, usurându-i în acest fel adaptarea la un nou tip de viață,
- psihanalitică, care se bazează pe studiul motivațiilor inconștiente ale pacientului,
- psihoterapia prin analiză tranzacțională, bazată pe legăturile și tranzacțiile ce apar în cursul sedinței de psihoterapie.
Metodele de terapie individuală sunt:
- psihoterapie de relaxare,
- psihoterapie de sinteză și reconstructive,
- psihoterapie nondirectivă prin vis dirijat în stare trează
- psihoterapie existențială și ocupațională.
1. Depresia:
Conform studiilor de specialitate simptomele clinice ale depresiei pot să apară la până la 48% dintre pacienţii care au suferit leziuni medulare la un an de la accident. Depresia constituie un obstacol în recuperarea fizică şi mentală în urma traumatismului vertebro-medular. Este esenţială depistarea şi reducerea ei prin intermediul antidepresivelor asociate cu tehnici de psihoterapie. Durerea este o problemă frecventă cu care se confruntă până la 82% dintre pacienţi în urma traumatismului vertebro-medular. Depresia şi durerea apar independent una de cealaltă, dar relaţia dintre ele se dezvoltă în timp. Modificările în intensitate ale durerii afectează depresia mai mult decât depresia influenţează durerea. Scăderea intensităţii durerii are un efect mult mai mare în reducerea depresiei, decât invers.
2. Stima de sine:
Traumatismul vertebro-medular are un impact negativ asupra stimei de sine. În urma traumatismul vertebro-medular, pacientul se focusează asupra a ceea ce a pierdut, uitând de elementele pozitive existente, ceea ce are consecinţe negative asupra stimei de sine. Persistenţa preocupării excesive la pacienţii care nu au fost recent accidentaţi asupra: cauzelor accidentului care a dus la traumatismul vertebro-medular, asupra posibilităţilor de evitare a lui, prezenţa frecventă a întrebării “de ce a trebuit să mi se întample tocmai mie/de ce eu?”, a fost asociată cu prezenţa unei stime de sine scăzute, precum şi cu o capacitate redusă de adaptare şi acceptarea a propriei situaţii. Odată cu acceptarea propriei condiţii, situaţii are loc şi creşterea stimei de sine.
3. Anxietatea:
Aceasta reprezintă o problemă comună pe termen lung cu implicaţii negative majore asupra vieţii sociale şi a recuperării funcţionale a individului după traumatismul vertebro medular. Riscul sindromului anxios după perioada de recuperare variază de la 15% până la 40-50%. Potenţiali factori de risc în apariţia anxietăţii sunt: dependenţa în activităţile zilnice; lipsa suportului social conferit de familie sau prieteni. Anxietatea poate fi tratată, aşadar eforturile trebuiesc îndreptate în direcţia identificării timpurii a acesteia şi furnizării suportului necesar pentru optimizarea recuperării.
4. Stresul posttraumatic:
Printre factorii de risc se număra: nivelul leziunii, vârsta înaintată, singurătatea, suportul social scăzut, distresul emoţional. Stresul posttraumatic este asociat şi cu un risc crescut de tulburare depresivă majoră, panică, anxietate, fobie socială. Aceste tulburări pot precede, succede sau apare concomitent cu debutul stresului posttraumatic. Prevalenţa stresului posttraumatic este între 10%-40% la pacienţii care au suferit un traumatism vertebro medular.
5. Calitatea vieții:
Calitatea vieţii este mai puţin influenţată de nivelul neurologic decât de gradul în care persoana reuşeşte să-şi reia rolul în societate. În timp ce factori precum nivelul, severitatea leziunii, vârsta, vârsta la care a avut loc traumatismul, sexul, perioada care a trecut de la accident nu au fost asociaţi cu o calitate scăzută a vieţii, stările psihice negative, gradul de intensitate al durerii sunt asociate cu o calitate scăzută a vieţii pacienţilor
Unii pacienţi sunt reticenţi în utilizarea intervenţiilor psihologice, ceea ce reflectă evitarea nevoii de adaptare la o dizabilitate permanentă. În aceste cazuri, psihologul poate folosi metode indirecte de terapie, prin intermediul familiei, sau a grupurilor de suport. Pe parcursul procesului de recuperare al pacientului, concentrarea se realizează asupra îmbunătăţirii gradului de funcţionalitate şi independenţă. Din punct de vedere psihologic, pacientul este provocat să rămână motivat şi să-şi menţină simţul de autoeficacitate, chiar dacă se confruntă cu un grad limitat de funcţionalitate.
Deoarece gradul de severitate al dizabilităţii şi nivelul leziunii nu are legatură cu sănătatea psihologică sau calitatea vieţii, factorii cognitivi au un rol central în înţelegerea modului în care individul reuşeşte să se adapteze unei situaţii atât de stresante precum traumatismul vertebro-medular. Şi relaţiile sociale influenţează tipul de comportament adaptativ sau dezadaptativ al pacientului.
Planificarea tratamentului de recuperare începe cu o evaluare amănunţită a factorilor cognitivi, emoţionali, de personalitate şi sociali care pot influenţa şi interveni în procesul de recuperare. Recuperarea psihologică utilizează numeroase instrumente de evaluare precum: interviul clinic (liber, semistructurat, structurat), observarea comportamentului, numeroase teste standardizate.
Recuperarea psihologică în urma traumatismului vertebromedular constă în aplicarea informaţiilor şi a intervenţiilor psihologice în vederea atingerii unui nivel maximal de independenţă, sănătate, abilităţi funcţionale, participare socială şi de calitate a vieţii.
Surse:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu