Oameni speciali - Alex Luchici - Impossible is Nothing

Oameni speciali - Alex Luchici - Impossible is Nothing

Într-una din serile anului 2006 am primit pe messenger un document de la Andrei Luchici, un fost coleg de facultate. Nu mi-a spus nimic, ci pur și simplu l-a trimis. Eu am început să fac glume, crezând că e un alt document al cărui text trebuie corectat, așa cum primeam de la mulți prieteni care aveau nevoie de ajutorul meu. Însă, am înțeles imediat tăcerea lui Andrei și gafa mea. Documentul conținea o veste șocantă: fratele lui, Alex, suferise un accident care îi paralizase corpul. Îl știam pe Alex. Era un tânăr plin de viață, extrem de chipeș și iubitor de natură. Citeam și refuzam categoric să accept așa ceva. Ce s-a întâmplat mai departe … vă las să descoperiți în interviul de mai jos.

Noi avem o tradiție la interviurile de la Belva: la început, facem cunoștință. Așadar, cine e Alex Luchici?
Multe nu ar fi de spus. E un tip prietenos, aventuros, cu umor şi care merge pe ideea că dacă el face lucrurile bine şi corect, ar putea deveni un exemplu şi pentru ceilaţi. Student la master la Turism, pasionat de păsări, călătorii, şi ca detaliu minor, utilizator de scaun rulant.

Poți să ne povestești pe scurt ce s-a întâmplat în august 2006?
În acel an călătorisem mult, eram foarte mulţumit de lucrul acesta, iar în grupul nostru de prieteni devenise deja tradiţie ca în fiecare august să mergem împreună la Festivalul de Film Anonimul, care se desfăşoară în deltă, la Sfântu Gheorghe. Acolo se creează senzaţia – pentru că e o atmosferă extrem de degajată – că toţi tinerii devin inevitabil prieteni. Tocmai de aceea, într-una dintre dimineţi, într-un moment absolut spontan, ne-am organizat, cîţiva cunoscuţi şi necunoscuţi, şi am pornit într-o mică excursie cu barca, avînd ca destinaţie o zonă de unde puteam vedea bine o navă grecească eşuată, undeva lângă insula Sahalin.

Aşa cum se întîmplă, am hotarât la un moment dat să ne oprim într-o zonă cu apa potrivită şi să înotăm puţin. Barcagiul a verificat adâncimea apei cu vâsla şi totul părea în regulă. Cînd am plonjat însă – primul – se pare că în locul acela fundul apei era înălţat, astfel că în urma impactului mi-am lezat coloana vertebrală la nivel cervical. Mi-am pierdut instantaneu capacitatea de control asupra corpului, dar am rămas conştient, şi în scurt timp ceilalţi şi-au dat seama că s-a întîmpat ceva şi m-au scos din apă. Pe drumul întors înspre Sf. Gheorghe, una dintre fetele cu care eram în barcă, şi pe care o cunoscusem în acea dimineaţă, a avut grijă tot timpul să stau treaz, să nu îmi pierd cunoştinţa. Trecînd pe fast-farward – sînt convins că din ce a urmat ar fi ieşit un episod Grey’s Anatomy excelent – până în Tulcea am ajuns cu două ambulanţe, una şalupă şi una terestră, iar de acolo mai departe în Bucureşti, cu elicopterul SMURD. Am fost operat pe coloană după cea mai grea săptămână din viaţa mea, în care avea să se hotărască dacă voi merge mai departe sau totul se va opri acolo.

Cum erai înainte de accident și cum ești acum?
Am certitudinea că prietenii din jurul meu pot confirma faptul că nu m-am schimbat foarte mult, şi chiar mă străduiesc să nu o fac. Înainte de accident aveam un ritm foarte activ, încercam să valorific fiecare weekend sau perioadă mai liberă plecând pe munte şi foarte mult prin Dobrogea – prin deltă, prin munţii Măcin sau la mare la Sulina –, încercînd să evadez în zone naturale şi pe cât posibil cât mai izolate, care îmi transmiteau, prin frumuseţea lor sălbatică, o stare de linişte şi echilibru. Am aceeaşi pornire şi acum, de a fi mereu în mişcare, atâta doar că sunt conştient de limitările pe care ţi le dau un scaun rulant şi mărturisesc că mă bucur mult de orice plimbare pe care o fac, oricât de scurtă sau de puţin spectaculoasă. Am un sentiment inegalabil însă când plecăm cu maşina oriunde în afara Iaşului sau pe trasee mai lungi, prin ţară, cu orice prilej.

Dacă aş trage linie, privind mai de aproape, aş putea spune că, în ciuda dizabilităţii mele, am fost în locuri în care nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge vreodată: am fost de două ori în Germania, am mers o săptămână în vizită la fratele meu în Londra, am văzut pe fugă Budapesta şi am zburat 14 ore spre China, unde tratamentul în care am sperat atât nu s-a dovedit a fi eficient în cazul meu, dar preţuiesc enorm acea experienţă, deoarece evoluţia se construieşte şi cu eşecuri. Iar eu îmi doresc în continuare să ajung cât mai departe.

Care este starea ta medicală în acest moment?
Într-un cuvânt: stabilă. Încerc să urmez zilnic un program susţinut de exerciţii fizice pentru a-mi menţine tonusul fizic şi psihic, în aşa fel încât să am rezistenţa necesară şi pentru alte activităţi. Nu am mobilitate la nivelul picioarelor şi al braţelor, dar îmi pot mişca bine partea superioară a trunchiului. De la distanţă, când stau în maşină, în dreapta şoferului, nu ar părea că am o problemă. De cîteva ori pe an merg în centre specializate de recuperare din ţară, unde am un program intensiv de kinetoterapie şi proceduri complexe.

Ce ai învățat de pe urma acestui accident?
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în urma accidentului a fost felul în care, prieteni şi necunoscuţi (dar care tot prieteni se numesc) s-au solidarizat în jurul meu şi m-au ajutat să cred că, mergând înainte, o să fie bine. Tot ei s-au mobilizat pentru a face posibile campaniile de strângere de fonduri de care a fost nevoie în momentele critice, despre care nu ştiam sigur dacă mă vor învinge sau le voi depăşi. Am învăţat, deci, că ai nevoie de oameni în jurul tău ca să reuşeşti să ajungi pe malul celălat, pentru că, uneori, de unul singur nu se poate. Apoi am învăţat că sunt mulţi-mulţi oameni care ştiu ce este solidaritatea, empatia şi altruismul (deşi avem tendinţa că credem contrariul) iar cei care se aseamănă sufleteşte ştiu să se recunoască unii pe alţii şi să se adune laolaltă în jurul câte unei cauze, pentru că aşa înţeleg ei să facă lumea mai bună.

Cât despre mine, eu am învăţat să o iau de la capăt. La doi ani după accident am revenit la Iaşi şi mi-am reluat studiile. Este foarte important pentru mine, chiar dacă nu pot urca munţii împreună cu colegii mei, să fiu parte dintr-un sistem educaţional şi să termin ceva ce am început înainte de accident, chiar dacă în alte condiţii acum. Am avut, trebuie neapărat să o spun, bunăvoinţa şi susţinerea profesorilor mei de la Geografie, care mi-au trimis suporturile de curs cu care să lucrez, mi-au dat toate indicaţiile de care am avut vreodată nevoie şi au adaptat formele de evaluare la capacitatea mea de lucru.

Ce ai pierdut din cauza accidentului și ce ai câștigat?
De obicei evit să gândesc lucrurile în termenii aceştia. Dacă ar fi să judec lucrurile în sens practic, balanţa s-ar înclina spre ce am pierdut. Eu pun lucrurile în altă ordine: ştiu că de la accidentul meu am fost de câteva ori la limită („în tunel” cum mi-a spus o dată un medic cu umor, şi care m-a şi întors din drum) şi mai ştiu cât de mult iubesc viaţa. De aici înainte, mă bucur de fiecare zi care mi se dă, de lucrurile mici care mă înconjoară, de tot ce reuşesc să duc la bun sfârşit, de proiecte mici sau mari care mă ajută să păstrez perspectiva.

Eu nu îmi pot folosi braţele, dar cu ajutorul unui dispozitiv adaptat, lucrez singur pe laptop. În felul acesta păstrez legătura cu prietenii din ţară şi din afară, mă pot informa în permanenţă despre remediile din lumea medicală şi, în general, despre orice altceva. Citesc cărţi în format electronic. În principiu, pot face orice poate face o persoană care petrece 8 ore la birou în faţa unui calculator.

De ceva vreme am şi un blog, care a fost creat pentru prietenii care voiau să ştie care este evoluţia mea, şi unde am ajuns să scriu despre oameni care mă inspiră sau despre lucruri care mă intrigă şi care trebuie spuse deschis. Stephen Hawking spune că dacă nu ar fi fost constrâns de dizabilitatea lui, poate nu ar fi avut atâta timp dedicat cercetării. Eu nu ştiu dacă voi emite vreodată vreo teorie în privinţa spaţiului cosmic, dar un lucru este sigur – anume acela că după accident văd lucrurile din jurul meu mult mai în detaliu.

Ce voiai să fii în copilărie? Ce planuri ai acum pentru viitorul tău?
Copilăria mea a fost marcată de apariţia TV-ului color, de desenele animate cu eroi pozitivi şi, mai ales, de filmul Superman. Dacă-mi amintesc bine, probabil ăsta era visul meu, să devin un supererou şi să salvez lumea. Acum nu cred că am să salvez lumea în vreun fel, dar am speranţa că pot să schimb, chiar dacă infinitezimal, perspectiva majorităţii în legătură cu persoanele cu dizabilităţi. Ca o coincidenţă, Christopher Reeve – actorul care l-a interpretat pe Superman – a avut un accident de echitaţie în urma căruia a ajuns să depindă de un aparat respirator şi să folosească un scaun rulant. În noua sa condiţie, a devenit cel mai vehement susţinător al drepturilor persoanelor cu dizabilităţi din America, a creat centre de recuperare şi de susţinere a familiilor celor care trăiesc cu afecţiuni ale coloanei, finanţând în acelaşi timp cercetarea medicală pentru găsirea unui remediu pentru acestea. Remediu care se prefigurează deja, dar se pare că mai e nevoie de timp (pentru a fi realizate toate testele clinice) şi de finanţare serioasă.
De altfel, şi noi am înfiinţat recent un ONG cu profil social pe care îmi doresc să îl putem pune în mişcare pentru a putea participa la efortul celor puţini din ţara asta de a schimba statutul persoanelor dezavantajate, pentru că, după cum vă imaginaţi, sunt foarte multe de făcut la acest capitol.

Știu că prietena ta a stat alături de tine tot timpul. Îmi închipui că nu i-a fost foarte ușor, însă a demonstrat că e o femeie puternică. Ce poți să ne spui despre ea și ce sfaturi ai pentru femeile al căror partener suferă astfel de accidente?
Cred că nimeni nu este în măsură să dea vreun sfat pe această temă. Este un subiect extrem de delicat, ca orice lucru de natură afectivă, iar un accident de acest tip vine cu implicaţii nebănuite, la care cei implicaţi pot reacţiona foarte diferit. În alte cuvinte, cred că lucrurile trebuie să vină de la sine, să rămînă fireşti şi autentice.

Despre Gentilia pot să spun că este de o determinare fără limite. De multe ori m-a luat de guler şi m-a scuturat cu putere pentru a mă readuce la simţuri – „to get back on track” cum ar spune englezii. Este o fire pragmatică, care ascunde o sensibilitate rară. Recunosc că ea reprezintă sufletul poveştii noastre, dar ce e de construit se construieşte, aşa cum se întîmplă întotdauna, în doi, altfel nu se poate.

Un mesaj pentru cititorii și cititoarele Belva.ro?
Cred că primul lucru pe care îl poate înţelege oricine parcurgînd acest text este că totul se poate schimba într-o secundă. Cred că fiecare dintre noi a trecut, cel puţin o dată în viaţă, printr-un impas, o criză existenţială care îţi stinge motoarele, în care nu mai ştii în ce direcţie să o iei, deşi e clar că înapoi nu mai poţi merge şi întrebările nu folosesc la nimic. Eu vreau să punctez că abia momentele de slăbiciune ne amintesc de fapt cât suntem de puternici şi că până la urmă, cel mai important este să o iei de la capăt de fiecare dată când se impune. Că trebuie în permanenţă să îţi încarci bateriile şi să îşi regăseşti busola, să-ţi reinventezi motivaţiile care dau sens vieţii tale, să înveţi mereu ceva nou, să călătoreşti ca să poţi înţelege şi să găseşti în toate astea bucuriile mici şi adevărate ale vieţii, care sunt cu atât mai preţioase cu cât sunt mai efemere.

sursa: http://www.belva.ro/alex-luchici--impossible-is-nothing/