Interviu

„Orice persoană cu handicap a fost discriminată măcar o dată în viaţă”

Interviu cu Yannis VARDAKASTANIS, preşedintele Forumului European al Dizabilităţii

1. Vă propun să începem pornind de la expresia „egalitate de şanse“ şi, mai ales, de la acţiunile concrete pe care le presupune acest principiu.

Aş vrea, în primul rînd, să vă spun că unul dintre cele mai mari paradoxuri cu care ne confruntăm este diferenţa enormă dintre principii şi acţiuni. La nivel european, de exemplu, deşi mai toate statele membre au făcut paşi importanţi în lupta pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, pot să spun fără ezitare că mai este mult pînă departe. Nu este de ajuns doar să fii de acord cu un principiu, să ai intenţii bune, să faci declaraţii şi să propui legi. Trebuie, pe scurt, să fii organizat, să colaborezi cu reprezentanţii tuturor categoriilor de handicap, să implici statul şi societatea civilă şi să faci în aşa fel încît problema dizabilităţii să devină cît mai vizibilă la nivel internaţional.

2. Care este gradul de implicare al Uniunii Europene în respectarea şi aplicarea principiului egalităţii de şanse?

Uniunea Europeană este, fără îndoială, direct şi activ implicată, şi acest lucru se vede, în primul rînd, din legislaţia foarte clară şi strictă. Directiva europeană privind egalitatea de şanse – şi aici mă refer la educaţie, pregătire profesională, încadrare în muncă etc. – se aplică în mod egal tuturor statelor membre. Mai există şi o serie de reglementări care se referă la drepturile celor care călătoresc cu avionul, cu trenul sau cu vaporul şi, de asemenea, Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, care a fost ratificată de Uniune.

3. Organizaţia pe care o conduceţi reprezintă 65 de milioane de persoane cu handicap şi toate instituţiile cu putere de decizie din UE. Întîmpinaţi obstacole în ceea ce faceţi, dat fiind că lucraţi cu oameni şi cu ţări foarte diferite?

Absolut. Colaborarea cu atîtea asociaţii internaţionale nu este un lucru uşor. Ca să spun aşa, nu mergem doar pe autostradă, o mai luăm şi pe drumuri lăturalnice! În plus, avînd în vedere că reprezentăm persoane excluse social, discriminate, ignorate, şi noi, ca reprezentanţi, primim acelaşi tratament.

4.Ce este cel mai greu de „pus în practică“ – dintre educaţie, accesibilitate, pregătire profesională, încadrare în muncă? În România, de exemplu, situaţia încadrării în muncă a nevăzătorilor este dramatică. Din 80 de mii de nevăzători, numai 1600 lucrează.

Din nou spun – depinde de la ţară la ţară. În legătură cu exemplul dvs., nu neg că aşa ar fi, dar să ştiţi că acest lucru nu se întîmplă numai în România şi, în orice caz, nu numai nevăzătorilor, ci tuturor categoriilor de persoane cu handicap. Mai ales că trecem printr-o perioadă de criză, statul ar trebui să se implice mai mult în genul acesta de activităţi. Cît despre asociaţiile de profil, ar trebui să fie mult mai active pentru a schimba situaţiile de genul acesta.

Numele României a fost adus în discuţie de două ori. Pentru că nu s-au spus lucruri pozitive şi pentru că nu aş vrea să terminăm într-o notă pesimistă, aş vrea să ne felicitaţi pentru ceva.

Deşi poate nu se vede, ţara dvs. a făcut eforturi reale în mişcarea pentru promovarea şi protecţia drepturilor persoanelor cu handicap. Conştientizarea problemelor existente, dorinţa de schimbare, implicarea activă nu pot fi decît salutare. Sînteţi un popor de oameni inteligenţi şi de aceea îmi place să cred că paşii pe care i-aţi făcut pînă acum, deşi mici, sînt foarte importanţi pentru ca persoanele cu handicap din ţara dvs. să nu mai fie excluse, ignorate, discriminate.

5. Dvs. v-aţi simţit vreodată discriminat din cauza faptului că sînteţi nevăzător?

Dat fiind că, prin funcţia pe care o am, nu mă mai reprezint doar pe mine, îmi place să vorbesc despre alţii, şi nu despre propria persoană. Dacă aş spune însă că nu m-am simţit sau că nu am fost niciodată discriminat, aş minţi. Orice persoană cu handicap a fost discriminată măcar o dată în viaţă şi, pentru ca această situaţie să se schimbe, este nevoie de o revoluţie. Mulţi spun că ţine şi de mentalitatea oamenilor. Sînt de acord, dar nu trebuie să aşteptăm să se schimbe mentalităţi, ca să ne exercităm drepturile.

Sursa:

DilemaVeche.ro