Povestea lui Vlad

Povestea lui Vlad
- caştigătorul Galei Persoanelor cu Dizabilităţi  -


Pentru Dorina Stamate şi cei doi copii ai săi, Teodora şi Vlad (pe care toţi îl alintă Vlăduţ), o urcare pe Acropole este de fiecare dată o încercare grea. „Noi trei am urcat pe vîrful lumii, ca să zic aşa“, spune femeia. Acropole nu e decît o colină, dar pentru Vlăduţ poate fi un munte. O tetrapareză spastică îl ţine parcă legat. Are 13 ani, însă nu poate şi nici nu va putea să facă vreodată mişcări mai complexe decît ale unui nou-născut – spun specialiştii. Urcuşul pe Acropole a devenit un fel de ritual iniţiatic în familia Stamate. „Şi eu mi-aş fi dorit să meargă copilul meu, dar nu merge. Şi ce pot să fac? Să mă adaptez şi să trăiesc cît de bine pot eu în condiţiile date. Asta le spun mereu copiilor: că, dacă am reuşit noi să urcăm singuri pe Acropole, sigur vom găsi soluţii la orice ni s-ar întîmpla“ – spune Dorina Stamate.
Pătrund în lumea mamei unui copil de 13 ani, cu un coeficient de inteligenţă de geniu (150), dar imobilizat în scaunul cu rotile. Iar povestea Dorinei Stamate nu poate fi spusă în absenţa celorlalţi membri ai familiei. Ea însăşi răspunde uneori la plural, dacă o întreb ceva despre sine. Şi nici fără prietenii, fără preocupările şi fără viaţa sa profesională povestea nu poate fi spusă. „O să mergem şi la clinică, să mă cunoşti şi ca psihoterapeut“ – îmi spune cu entuziasm, după ce mă invită întîi acasă.
Pentru început, petrecem cîteva ore în apartamentul cu trei camere, din apropierea Pieţei Rahova, unde locuieşte ea, împreună cu soţul, Vali, cu Vlăduţ şi Teodora, copiii, şi cu mama ei. „Nu buni stă cu noi, ci noi stăm cu buni“ – mă atenţionează gazda.
O „întîmplare“, la naştere 
Intrăm în sufrageria mobilată bătrîneşte, cu vitrine mari, despre care aflu că fac şi ele parte din viaţa familiei Stamate. Îl întîlnesc aici pe Vlăduţ. Seamănă cu un pui de pasăre care tremură în cuib şi-şi agită aripile firave încercînd să-şi ia zborul. Bate aerul cu braţele ca să-şi menţină echilibrul. Tot corpul i se încordează într-o zbatere continuă, febrilă, şi astfel se poate sălta puţin în scaunul cu rotile.
Tetrapareza o are de la naştere. O întîmplare nefericită. O culpă medicală nedovedită, potrivit mamei sale. Vorbim despre asta mai tîrziu, la clinică, fiindcă el nu vrea să asiste la discuţie: „Vreau să fie un articol vesel. Că prea e lumea tristă“, ne spune băiatul.
Vlăduţ a fost de două ori la o clinică de recuperare din Budapesta. Acolo a învăţat să stea aşezat. Este nivelul maxim pe care îl poate atinge locomoţia lui. La polul opus, se află lumea lui interioară, lumea ideilor şi aspiraţiilor. Are o inteligenţă de geniu şi o mobilitate a gîndirii pe care puţini oameni o pot atinge. Vlăduţ spune despre el că este „glumeţ, pus pe şotii şi puţin cam perfecţionist“. Citeşte de la trei ani şi reţine informaţiile cu o repeziciune uluitoare. Este premiant şi a fost o tragedie cînd a luat un 7 la germană, cea mai mică notă a lui – un accident: i-a tremurat prea tare mîna la testul-grilă. Căsuţele acelea erau mici, iar el a ratat cîteva din cauza spasmelor, inerente tetraparezei.
Vlăduţ merge la o şcoală obişnuită, la două staţii de autobuz de casă. Îl duce în fiecare zi ori mama, ori tata, ori bunica. Metodele de predare sînt aceleaşi pentru toţi elevii, dar el este evaluat oral sau prin teste-grilă, fiindcă mîinile lui nu sînt atît de precise în mişcări încît să poată scrie. Însă neputinţa asta nu l-a împiedicat să participe la olimpiada de limba română, unde un profesor a scris ceea ce îi dicta Vlăduţ, iar alţi doi au supravegheat examenul.
Vrea să devină doctor homeopat – spune băiatul – deoarece, după ce s-a consultat cu medicul lui, care-i este prieten, a ajuns la concluzia că i s-ar potrivi şi că ar putea deveni practician în acest domeniu. „Mă şi văd la nici-nu-ştiu-cîţi ani o să am atunci, 50 de ani, ducîndu-mă cu Vlăduţ la Facultatea de Medicină şi fiind o tînără studentă. Cineva trebuie să-l ducă în amfiteatrul de la etajul II. Şi, dacă tot o să mă duc acolo, n-o să stau şi eu la cursuri? Tot rîd cu Vlăduţ că o să fim colegi de an“ – adaugă mama lui.
Psihoterapie cu diplomă 
Dorina Stamate pune mare preţ pe învăţătură şi îi asistă zilnic pe copii la teme, dar continuă să studieze şi pentru ea. A ales psihologia fiindcă i s-a tot spus că are aptitudini de psihoterapeut, dar mai ales pentru că şi-a dorit să se implice cît mai eficient în creşterea lui Vlăduţ. „Înainte făceam lucrurile intuitiv, empiric. Acum, toată empatia de care dădeam dovadă şi dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi sînt dublate şi de instrucţie.“ La 8 dimineaţa, a avut o şedinţă de terapie pro bono, chiar pe fotoliul din sufragerie, cu o vecină care suferă de depresie.
Dorina Stamate spune că este „în formare continuă pînă la 70 de ani“. „Am făcut Facultatea de Psihologie, formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală şi în somato-psiho-socio analiză, iar acum fac un master în Resurse Umane. Nu mă întreba cum mă descurc cu programul! Fac psihoterapie în cadrul unei clinici şi marele avantaj este că, de obicei, oamenii vin la terapie după 4 după-amiaza, iar pînă atunci treaba mea acasă e aproape terminată, dacă îl ia bunica pe Vlăduţ de la şcoală.“ Bunica are 72 de ani, dar e foarte energică şi e om de bază în familie. Trece din cînd în cînd prin sufragerie, ne aduce mere şi ne întreabă dacă vrem de mîncare. Nu poate să stea cu noi fiindcă pune varză la murat.
O masă în familie 
Între timp, a ajuns acasă şi domnul Stamate, pus pe glume. Vine vorba despre fata pe care o place Vlăduţ. Doar atît despre idila lui Vlăduţ: am convenit cu el şi cu tatăl lui că fetele din ziua de azi sînt timide şi se sperie dacă le zici că le iubeşti. Micul geniu îndrăgostit crede că ar fi mai bine să se taie la montaj aceste detalii. Dar, cum tatăl lui susţine că „fetele de altădată“ nu erau aşa sfioase, includem în montaj un flash-back de acum 20 de ani, puţin după ce Dorina şi Vali Stamate s-au cunoscut: el îi abureşte ochelarii la propriu. „Să nu scrii asta, că e de intimitatea-intimităţurilor!“ – glumeşte doamna.
Vlăduţ nu face şcoală astăzi fiindcă profesorii sînt în grevă japoneză, aşa că tatăl o aduce pe Teodora de la şcoală. Sînt invitată să iau masa cu familia. „Te poftim la o mîncare de cartofi cu murături făcute de bunica“ – îmi spune doamna Stamate. Ne urăm încrucişat poftă bună, peste mica masă din sufragerie. Mama îl întoarce pe Vlăduţ cu scaunul spre ea, ca să-l hrănească. „La noi întotdeauna se mănîncă pe rînd“ – îmi spune.  Teodora e în clasa a II-a. O bucură prezenţa unui musafir şi vorbeşte cel mai tare, aleargă dintr-o cameră în alta, aduce pîinea şi se scuză că feliile nu sînt tăiate perfect. Face cursuri de actorie şi vrea să devină „vedetă-doctor“ sau „vedetă în filmele pentru copii“. Ne arată pe Internet nişte reclame în care a jucat şi fredonează melodiile de pe fundal. Teodorei îi este greu să înţeleagă că Vlăduţ are uneori nevoie de mai multă atenţie şi chiar i-a reproşat de curînd mamei ei că intră mereu întîi în camera lui cînd vine acasă, dar nu ezită să-mi spună că îşi iubeşte fratele.
Dacă nu te adaptezi,  vei fi nefericit 
La clinică, tonul prietenos şi relaxat al Dorinei Stamate se preschimbă în indignare, pe măsură ce povesteşte cum, la naşterea lui Vlăduţ, deşi se impunea cezariana, nu s-a intervenit.
„Mi-aduc aminte şi acum că, în momentul în care Vlăduţ a reuşit să iasă, doctorii au fost luaţi prin surprindere, eu neavînd dilataţia necesară. [...] Vlăduţ s-a născut la cinci fără douăzeci după-amiaza şi la ora două’şpe noaptea de-abia m-au stabilizat pe mine. Eu nu simţeam nimic. Nu pot să-ţi spun că am trăit sentimentul ăla că m-am desprins de corp şi m-am uitat la mine cum stăteam pe masă. Nu. N-am trăit asta, dar tot ceea ce se întîmpla era ca şi cum nu mi se întîmpla mie. Toţi oamenii ăia de acolo spuneau că mi-e rău, dar eu nu simţeam nici că-mi bate inima mai repede, nici că mă doare ceva; nu simţeam nimic de genul ăsta. Singurul lucru era o sete sfîşietoare. Eu spuneam că vreau apă şi în mintea mea aşa se auzea, dar cînd mă auzeam cu urechile, era aşa, ceva neinteligibil. Iar soţul meu a aflat că am născut şi că era să şi mor între timp, abia cînd l-a chemat şeful clinicii şi l-a rugat să mă care cu targa, că n-aveau brancardier la ora aia“ – povesteşte Dorina Stamate. A stat la terapie intensivă trei zile şi trei nopţi, fără să ştie dacă va supravieţui.
După ieşirea din spital, părinţii l-au dus pe Vlăduţ la un consult de psihiatrie infantilă, iar medicii au spus că totul este în regulă. La şase luni însă, mama s-a îngrijorat că el nu stătea decît culcat, dar doctorul i-a spus să nu-şi facă griji, ci să-i mai dea timp. După alte două luni de griji şi aşteptări zadarnice, familia a apelat la un kinetoterapeut, care a început să facă gimnastică recuperatorie cu Vlăduţ. „Kineto“, cum zice mama lui, încercînd să folosească o terminologie mai agreabilă. Scaunul cu rotile poartă şi el alt nume: „căruţ“. Iar problemele de zi cu zi sînt „complicăţenii“. „După ce am aflat diagnosticul, am început să facem kineto şi am tot sperat că lucrurile se vor îndrepta, pentru că, în general, oamenii care îl vedeau, fie că erau medici de neuropsihiatrie infantilă, de recuperare neuromotorie, toţi spuneau că va merge, va merge. Am avut răbdare, dar nu a mers. Am avut o perioadă depresivă în jurul vîrstei de 1 an, cînd teoretic copiii încep să meargă în picioare, şi Vlăduţ nu mergea. Şi ţin minte şi acum că mergeam pe stradă şi, de fiecare dată cînd vedeam un copil mic mergînd, începeam să plîng. Aia a fost o perioadă destul de dificilă din viaţa mea şi a mai fost una sfîşietoare, în jurul vîrstei de 7 ani, cînd a trebuit să accept că Vlăduţ nu va merge niciodată“ – spune Dorina Stamate.
Între timp, spune că a învăţat să accepte lucrurile aşa cum sînt şi să se bucure de ele. „Cînd ţi se naşte un copil e ca atunci cînd pleci într-o călătorie. Cînd vrei să pleci, de exemplu, la Roma, te duci la agenţia de bilete, cumperi bilete de avion, iei dicţionar român-italian, înveţi cîteva expresii, te urci frumos în avion şi pleci. Dar se poate întîmpla să fii anunţat pe drum că avionul aterizează la Amsterdam. Şi-atunci, dacă tu ai să rămîi supărat pe lume şi pe viaţă că nu te-ai dus la Roma, în călătoria pentru care tu te-ai pregătit, o să fii nefericit toată viaţa. Însă, dacă ai să fii disponibil să vezi că şi Olanda e frumoasă, că are lalele şi că are mori de vînt, ai să vezi frumuseţea noului copil care a apărut. Dacă nu te adaptezi, şi dacă nu vezi care e frumuseţea noii apariţii din viaţa ta, vei fi nefericit.“

Maria-Adriana Popa este asistent de proiect la  Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei.

sursa: http://www.dilemaveche.ro/